Indienii se caracterizează printr-o înclinație puternică pentru o ornamentație foarte bogată, dusă de multe ori până la extrem. Faptul că, pentru ei, timpul nu era legat de noțiunea de valoare măsurată în bani și că erau înzestrați cu o răbdare nemăsurată, i-au făcut să lucreze cu pasiune și migală la mobila pe care o executau.
La dezvoltarea tehnicii artistice a contribuit și faptul că meseria se transmitea din tată în fiu, timp de veacuri, și din această cauză un anumit gen de lucrări era legat de o anumită regiune. De exemplu: la Cașmir, se lucrau șalurile cu renume mondial; la Haiderabad, Penjab, lucrări de metal cu incrustații de aur și argint; la Jaipur și Penjab, lucrări în metal emailat; bijuterii la Delhi, Bombay, Madras, Nepal; lucrări în aur și bijuterii, la Delhi. Patria lăcuitului în culoare neagră a fost Bombay. Ahmedabad era renumit pentru incrustațiile cu sidef; Agra, orașul Taj-Mahall, pentru incrustațiile din piatră dură, tehnică adusă de meșteri florentini. Bombay și Madras erau renumite pentru sculpturile în lemn de santal.
Tehnica sculpturii și a incrustațiilor în lemn cu fildeș era răspândită în toată India. Tehnica lăcuitului a fost preluată de indieni de la chinezi, dar aceștia au reușit totodată să inventeze câteva tehnici noi de lăcuit. Printre acestea se enumeră tehnica originală denumită “Amristar”, care constă în aplicarea lacului sub formă solidă la piesele strunjite. Lemnul, prin faptul că este învârtit cu mare iuțeală la strung, produce căldură și topește lacul colorat, care se depune în straturi pe lemn. Apoi, pentru a obține o uniformitate perfectă a lacului, meșterul apasă peste obiectul lăcuit cu o frunză de palmier. În felul acesta, meșterii pot aplica pe același obiect lacuri de diferite straturi.
După uscarea lacului, se poate sculpta, obținându-se un efect deosebit de frumos. În Birmania, se obțineau, tot prin tehnica strunjitului, cutii lăcuite, la care baza era formată din lemn acoperit cu frunze de bambus; la Sainagar, meșterii erau specializați în fabricarea mobilelor mici de lac, la care baza era lemnul acoperit cu caolin și apă de orez, peste care se trece un fond de clei colorat. Peste acest fond, indianul pictează, cu o pensulă foarte fină, desenul dorit, care pe urmă se aurește și se lăcuiește.
Una din tehnicile cele mai caracteristice în decorarea suprafeței mobilelor este mozaicul. Tehnica aceasta constă în alipirea a diferite materiale ca fildeșul, abanosul, zincul, argintul etc., cu secțiunea dorită; după secționarea în fâșii subțiri a acestui aglomerat, plăcile se lipesc și acoperă cu totul suprafața mobilelor. Tehnica aceasta a fost practicată cel mai mult la Bombay.
Pe lângă tehnicile arătate, indienii aveau predilecția pentru lăcuitul mobilelor în culoarea galbenă și roșie.
Din contopirea influențelor stilurilor persan, islamic, chinez, elenistic și mai târziu european, cu spiritul artistic autohton indian, iubitor de ornamentație luxuriantă, s-a format un stil original și artistic, care ocupă un loc de cinste printre stilurile Asiei, care au uimit pe europeni.
