Poporul indian a ocupat peninsula din sudul Himalaiei în jurul anului 2000 î.e.n.
Din epoca aceasta legendară, care se întinde până în anul 300 î.e.n., n-a rămas nicio construcție, niciun basorelief, ci doar descrierile în limba veche indiană, sanscrită, în epopeea Veda.
Tot din aceste descrieri, se cunoaște epoca de aur a regelui Acoka, marele constructor (anul 3000 î.e.n.), epocă de pe urma căreia au rămas o serie de ruine, obeliscuri, porți monumentale (“Stupa”) ale orașelor și zidurile de piatră care ne servesc ca mărturie a existenței orașelor, culturii dezvoltate și vieții din timpul acela.
Pe un basorelief de pe poarta orașului Sîntschi se vede fațada unei case cu mai multe etaje, clădită din trei corpuri de casă în formă de potcoavă, cu galerii de lemn în bavindou, sprijinite pe grinzi.
Construcția și ornamentația arată, în această epocă a Indiei, două influențe: mai întâi influența persană, și apoi cea helenistico-budistă. Din contopirea acestor influențe, cu vigoarea spiritului indian și elanul său vulcanic, s-au obținut realizări monumentale și o fantezie în ornamentație namaiîntâlnită la alt popor.
În ce privește mobilierul din epoca aceasta, au rămas numai câteva basoreliefuri, care înfățișează tronuri, scaune, bănci, cu amintiri și influențe persane sau elenistice. Nu se conturase încă un spirit național.
Date mai precise în privința formei mobilelor în epoca indiană veche (cam 300 î.e.n.) avem după basorelieful din ruinele de la Orissa în Bengal, care dă imaginile sugestive ale unei serii de paturi, scaune, fotolii originale.
Este demn de subliniat o asemănare surprinzătoare a unor tipuri de mobile indiene din această epocă cu forma mobilelor din nordul Europei.
Pe lângă influența persană și elenistică, se mai adaugă influența puternică a stilului chinezesc, care și el, la rândul său, a fost influențat de stilul indian, confirmând teoria că “Asia formează un singur tot”.
Interioarele caselor indiene erau determinate de existența castelor. Păturile conducătoare locuiau într-un mediu de supremă bogăție, iar majoritatea covârșitoare a populației trăia în colibe rudimentare.
Interiorul caselor celor bogați era construit din marmură sculptată, cu ornamentații de arabescuri de origine islamică; mobilele erau reduse ca număr și presupuneau măsuțe de diferite forme, taburete, scaune, paturi. Patul (“cearpai”) era același pentru oamenii bogați ca și pentru oamenii simpli, dar diferea din punctul de vedere al execuției; mai mult, era reglementat chiar și ca dimensiuni, variind în funcție de casta din care provenea posesorul. De regulă, patul era un schelet simplu, format dintr-o ramă de lemn cu patru picioare și o împletitură de chingi (palang).
Mesele erau rotunde, dar se cunosc și mese în formă de cupă, care serveau și drept farfurii.
Se cunosc forme variate de lăzi, care erau executate din lemn lăcuit sau acoperite în întregime cu fildeș sculptat.
De la perioada cotropirii Indiei de către englezi, formele naționale ale mobilelor indiene au cedat influenței mobilei europene, dar au menținut ornamentația și tehnica de finisaj a mobilei indiene. Acest amestec de stiluri se numește stil Capperina, după numele soției unui consilier englez numit Capper, care a făcut prima comandă în acest gen. Orașul Bombay s-a specializat în acest gen de mobilă, care a devenit apoi un obiect de export în Europa.
