Pentru prima oară în istoria mobilei, apare un spătar cu înclinația calculată pentru a asigura maximum de comoditate.
Scaunele destinate încăperilor de femei poartă un caracter de grație ușoară, feminină.
Liniile elegante, armonioase și îndrăznețe nu au putut fi realizate fără o tehnică de curbare a lemnului, prin tratamente hidrotermice.
Patul grecesc servea pentru dormit și pentru mâncat. Primele forme de paturi amintesc de formele egiptene și cele din Mesopotamia, cu un schelet simplu, având construcția asemănătoare cu aceea a unui scaun prelungit. Formele mai luxoase de paturi au picioare mai puternice, cu profil pătrat, împodobit cu palmete așezate în sens contrar. Picioarele din spate se prelungesc peste traverse, purtând spătarul, terminate fiind, de regulă, în volute. Spătarul este drept sau curb, spre a îmbrățișa mai comod forma corpului.
Patul era înalt. Pentru a ușura accesul, se foloseau fie taburete, fie un fel de trepte. Soliditatea mai mare a patului era accentuată de liniile sale drepte, spre deosebire de cele ușor curbe ale scaunelor.
Despre luxul ornamentației patului, în epoca arhaică, ne informează chiar Homer care pune în gura eroului său Odiseus următoarele cuvinte: „Am făcut piciorul patului din lemn de măslin lustruit, apoi l-am găurit cu burghiul de lemn și l-am încrustat cu aur, argint și fildeș”.
Pe pat se așezau perne umplute cu fibre vegetale sau lână și fulgi, care se acopereau cu stofă sau piei de animale.
S-au găsit deopotrivă și imagini ce prezentau paturi destinate pentru copii, mai înalte decât paturile obișnuite și prevăzute cu rotițe la picioare.
Mesele de lucru erau foarte simple, solide, fiind formate din patru picioare drepte și o tăblie ovală. În schimb, mesele pe care se servea mâncarea presupuneau o construcție ușoară; acestea erau mici, joase, ajungând numai până sub nivelul traversei patului. Ele aveau formă rotundă, ovală și adesea dreptunghiulară, având, după caz, patru, trei sau chiar numai un singur picior. Construcția era simplă, întrucât la greci, ca și la egipteni, mesele nu erau considerate mobilă de tip podoabă.
Sipetul era folosit pentru păstrarea diferitelor obiecte de îmbrăcăminte, articole de toaletă, bijuterii, articole de menaj etc. Exista o mare diversitate de forme, cele mai mari servind și pentru șezut, cele mai mici având uneori mânere pentru purtat. Ele erau pătrate, dreptunghiulare, rotunde, însă întotdeauna bogat împodobite.
Mobila greacă a fost intimă, armonioasă și comodă. Meșterul tâmplar era animat de același spirit, de aceeași dorință de a crea ceva frumos și valabil, ca și sculptorul, pictorul, arhitectul. Astfel, creația de mobilă grecească nu este un simplu produs meșteșugăresc, ci o adevărată operă de artă.
În mobila greacă, nu exista nimic fals, nimic nereal, spre deosebire de arta egipteană. Piesele se acomodează în forma materialului, funcțiunile elementelor de rezistență sunt clar exprimate.
Secretul acestui efect estetic al creațiilor grecești rezidă în armonia perfectă a tuturor elementelor componente, în realismul care face ca fiecare element să exprime funcțiunea sa constructivă, ornamentația contribuind la accentuarea caracterului funcțional.
Decorația este așezată la locul cel mai potrivit și nu întrece niciodată măsura unui simț artistic dezvoltat.
Mobila greacă, atât în formă, cât și mai ales în ornamentație, formează baza clasică în evoluția stilurilor de mobilier. Ea a servit drept model și izvor de inspirație tuturor epocilor următoare.
