Egiptul este o oază lungă în marele pustiu Sahara, de-a lungul Nilului. De aceea, istoricul grec Herodot a putut spune că “Egiptul este un dar al Nilului”.
Egiptenii credeau în nemurirea sufletului și de aceea depuneau în morminte toate obiectele de care urma să se servească omul în viața viitoare. Mormintele faraonilor și aristocraților sunt monumente gigantice, ca piramidele de lângă satul actual Gizeh, sau săpate în munți stâncoși.
Datorită acestui fapt și climatului uscat al Egiptului, în care obiectele sunt puțin expuse deteriorării, arheologii din sec.XIX au izbutit să aducă la lumină mormintele, împreună cu tot inventarul, păstrat în perfectă stare.
Egiptul este lipsit de materiale de construcție, lemn, metale pentru unelte. Pentru aceste motive și pentru a captura un număr cât mai mare de sclavi, regii au dus războaie de jaf contra vecinilor, subjugând teritoriile și popoarele din Asia Mică până în Mesopotamia. Prin aceste războaie și cuceriri, influența culturii egiptene s-a extins până în Mesopotamia și pe insulele din Mediterana Orientală. Aceasta a format baza răspândirii culturii și stilului egiptean. Bineînțeles că, în același timp, stilul egiptean s-a îmbogățit cu elemente noi de la popoarele cu care a venit în contact.
Uriașele construcții religioase s-au păstrat până în zilele noastre. Acestea sunt făcute din piatră și dau dovadă nu numai de simț artistic, dar și de o foarte înaintată tehnică a construcțiilor. Meseriașii egipteni au ajuns la o tehnică avansată de prelucrare a diferitelor materiale: piatra, metalul, pielea, textilele, lemnul.
Casele de locuit egiptene nu s-au păstrat până în zilele noastre; le putem cunoaște însă după desenele murale, de pe vase și din descrieri. Casele regilor și ale nobililor aveau mai multe etaje și terase pe acoperiș (clasele inferioare locuiau, atunci ca și acum, în construcții simple din chirpici și stuf). Piesa centrală era mare și frumos împodobită, curtea interioară înconjurată cu umbrare răcoroase sub colonade. Pereții erau bogat ornamentați cu picturi, dar fără a avea o plasticitate. Tavanul și pardoseala, făcute din mozaic, faianță sau marmură, îmbogățeau cadrul de interior. Pe acest fond în culori tari, se detașează mobilierul vopsit în alb, cu ornamente fine, executate în culori deschise. Nota de comoditate și confort era dată de tapițeria luxoasă, acoperită cu țesături artistice sau piele aurită. Bogăția și jocul luxuriant al culorilor erau completate cu obiecte decorative, statuiete, vase de faianță și marmură și altele.
Mobila egipteană se distinge printr-un caracter solemn, rigid. Colțurile nu sunt rotunjite, ci accentuate. Chiar dacă în epocile târzii capitonajul prezintă linii sinuoase, caracterul general atât al mobilierului simplu, cât și al celui de mare lux, destinat curții regale, rămâne rece. Lemnul de care se foloseau egiptenii era cu preponderență smochinul sălbatic, sicomorul, smochinul, măslinul, cedrul și tisa.
Egiptenii au fost primii care au dezvoltat uneltele tâmplărești și o tehnologie a prelucrării lemnului. În special, tipurile și formele de mobilier egiptean din trestie împletită se folosesc, aproape neschimbate, și în prezent.
Uneltele cunoscute de egipteni au fost multiple, dar bineînțeles, primitive. Ei s-au folosit de ferăstrău, burghiu, daltă, ciocan, dar nu au cunoscut rindeaua și deci nu au putut realiza suprafețele netede și nici nu au putut pune în evidență frumusețea structurii lemnului. Numai în ultimul stadiu de dezvoltare au cunoscut strungăria, învățată de la greci.
Îmbinările mobilei egiptene erau simple și întărite de multe ori prin adaosuri aplicate prin artificii variate. Neavând la dispoziție lemn prețios în cantități suficiente, ei foloseau o tehnică primitivă a placării, cu ajutorul unor scândurele subțiri din lemn tare, care apoi se vopseau.
Mobila egipteană, în general, are suprafețele răzuite cu piatră, apoi acoperite cu un strat gros de chit, aplicat uneori pe un înveliș de pânză. Pe aceste suprafețe netede, se executau picturi în culori vii și foarte trainice.
