Ornamentaţia chineză cuprinde elemente din natură: peisaje, cascade, munţi, copaci, flori, ramuri de cireş înflorit, trestii, figuri de oameni şi de animale, păsări: ibis, berze, raţe sălbatice în zbor. Ornamentaţia geometrică aminteşte aievea de cea indiană şi este de suprafaţă sau traforată.
Materialul folosit pentru confecţionarea mobilelor este în general abanosul, lemnul de trandafir, de teac etc. Pentru incrustaţii se folosesc materiale foarte variate, lemnoase şi pietre semipreţioase. Bambusul se întrebuinţează mai ales la mobilele mai simple.
Mobila chineză, deşi a fost repetată timp de sute de ani, nu prezintă totuşi o tehnică şi un finisaj superior. La aceeaşi piesă de mobilă se observă un constrast izbitor între tehnica de finisaj artistic superior şi execuţia aproape rudimentară a tâmplăriei.
În China feudală, tradiţionalismul a mers atât de departe, încât fiecare pătură ierarhică, culturală şi socială avea un tip exclusiv de formă şi execuţie a mobilei. De exemplu, o anumită formă de măsuţă (ngang) era destinată numai interiorului unei case princiare; o masă de formă dreptunghiulară (fang) servea exclusiv pentru semnarea actelor civile şi religioase.
Într-o casă chineză se găseşte o mai mare variaţie de mobile decât la alte popoare asiatice. Acest aspect este conferit de chinezul care nu stă pe jos cu picioarele încrucişate cum stau mahomedanii şi indienii, nici aşezat pe genunchi, ca japonezii, ci aşezat pe taburete, scaune sau fotolii.
Într-un interior se găsesc multe taburete, de aceeaşi formă, dar dimensionate astfel ca să intre unele sub altele. Formele lor sunt, în general, simple, dar taburetele sunt frumos lăcuite şi ornamentate.
Scaunele şi fotoliile au forme rigide, neţinând seama de înclinaţia necesară corpului omenesc. Deseori, fundul şi spătarul au o placă de marmură.
Arta tapiţeriei nu este cunoscută de chinezi, maximul de comoditate fiind asigurat de o pernă. Chiar şi mobilele imperiale au aceeaşi caracteristică: lipsa de comoditate.
Mesele sunt pătrate, dreptunghiulare, rotunde şi sunt sculptate, traforate, lăcuite, deseori au o placă de marmură. Picioarele meselor sunt drepte, îndoite la bază spre interior, sau curbate mecanic într-o linie zveltă şi graţioasă.
Dulapul-etajeră (tien) servea pentru expunerea obiectelor de porţelan şi de bronz.
Bufetul era de două tipuri: “Ko” pentru clasele superioare şi “tien” pentru clasa funcţionarilor.
Pentru păstrarea hainelor, chinezii se serveau de dulapuri şi de sipete “Ki”, care se executau din lemn mirositor.
Una din piesele cele mai caracteristice ale locuinţelor, mai ales în China de nord, şi care se găsea în toate locuinţele, de la cele mai modeste până la clasele imperiale, era o bancă adâncă “Kan”, care servea fumătorilor de opiu.
Patul avea o formă complicată, cu baldachin şi era foarte bogat ornamentat, dar nu era confortabil.
Pe lângă mobilele enumerate mai sus, mai existau în interioarele chinezeşti şi alte multe mobile mai mici, ca: măsuţe pentru flori tăiate şi măsuţe pentru pus ghivece cu pomi în miniatură, măsuţe pentru acvarii rotunde, paravane foarte bogate în forme şi ornamentaţie, lămpi mobile şi lanterne din cadre de lemn sculptat.
Începând de la baroc şi rococo, stilurile europene au fost adând influenţate de arta chineză. În fiecare casă mai bogată, se găsea o cameră destinată exclusiv decoraţiilor şi porţelanurilor chinezeşti. Mobilele erau ornamentate cu peisaje şi figuri chinezeşti. Chiar şi grădinile aveau punţi şi pavilioane în stil chinezesc. Deşi exagerările acestei mode au trecut, motivele chinezeşti au rămas adânc înrădăcinate în ornamentaţie.
