În secolul al V-lea î.e.n., Imperiul Roman, slăbit de revoltele interne şi de migraţiunea popoarelor, n-a mai putut fi guvernat din Roma, astfel încât s-a împărţit în două: Imperiul Roman de Apus, cu capitala Roma, şi Impriul Roman de Răsărit, cu capitala Bizanţ sau Constantinopol, după numele împăratului Constantin, fondatorul oraşului.
Populaţia Bizanţului, atât în partea europeană cât şi în cea asiatică, s-a format din cel mai diferit amestec de popoare. La bazele culturii bizantine au stat culturi precum cea elenistică, greco-romanică, siriană, iraniană, armenească, aramaică etc. Din conglomeratul acestor culturi, s-a format o cultură nouă: cultura bizantină.
Arhitectura şi ornamentaţia bizantină s-au dezvoltat pe baza elementelor constructive şi de ornamentaţie din realizările popoarelor care compuneau noul imperiu.
Cea mai grandioasă realizare a stilului bizantin a fost bazilica Aya-Sophia (Sfânta Sofia) din Constantinopol, vestită prin cupola sa boltită, de dimensiuni măreţe.
Stilul bizantin şi-a găsit cea mai frumoasă realizare în Italia de sud – Sicilia – şi în Italia de nord, la Ravena şi Veneţia. Acesta a exercitat o influenţă directă asupra Rusiei şi ţărilor balcanice, în special Serbia, Bulgaria, România, şi o influenţă indirectă asupra stilurilor romanice şi gotice.
Totuşi, în istoria mobilei, stilul bizantin a exercitat o influenţă limitată. Singurele mobile bizantine care se cunosc sunt reprezentate pe basoreliefuri. Ele sunt greoaie, cioplite rudimentar şi au o ornamentaţie împrumutată din toate stilurile care au stat la baza artei bizantine. Deşi impactul bizantin asupra formelor mobilierului este diminuat, el a lăsat în schimb o ornamentaţie, o moştenire bogată şi originală, ce a ajuns să influenţeze puternic toate stilurile din Europa. Stilul a avut o grefare marcantă asupra conturării stilului românesc şi cu timpul s-a integrat în patrimoniul artei noastre naţionale.
Ornamentaţia bizantină a adoptat din cea greacă acantul, lujerul de acant, palmetele, cu o interpretare nouă, caracterizată prin stilizarea şi tratarea ascuţită a frunzelor.
La acoperirea suprafeţelor mai mari prin pictură sau mozaicuri, s-au întrebuinţat motive geometrice sau vegetale, arabescuri islamice. Figurile de oameni sau animale, în anumite epoci, nu au fost întrebuinţate în ornamentaţia bizantină, din cauză că biserica interzicea cu desăvârşire reprezentarea acestor chipuri.
În istoria mobilierului românesc, mai ales a celui bisericesc, motivele bizantine au fost întrebuinţate timp de secole întregi; tradiţia aceasta s-a păstrat până astăzi şi în ornamentaţia mobilelor sculptate laice, în care se resimte încă stilul bizantin.
